Horaţiu's

Încă de la prima versiune Adobe InDesign a importat și exportat nativ documente PDF, fără a avea nevoie de extensii. Dacă în ce privește importul documentelor PDF totul e simplu, la fel ar trebui să fie și exportul.

Am putea afirma că È™i exportul către formatul PDF este simplu, È™i nu avem cum să contrazicem asta. ÃŽntr-adevăr, avem la dispoziÈ›ie în meniul File – Export layout as PDF… ÃŽn fereastra de dialog putem alege un preset din cele oferite standard sau, mai nou pentru că È™i Adobe Acrobat Distiller se intregrează foarte bine în pachetul Adobe Creative Suite 4, putem alege unul din preset-urile (joboptions) disponibile în Distiller sau putem alege un preset specific InDesign. ÃŽn plus, se pot configura È™i alÈ›i parametri ai exportului. De altfel, aceasta este metoda pe care Adobe o încurajează la obÈ›inerea PDF-urilor, indiferent de destinaÈ›ia documentului (print, web, arhivare etc.). ÃŽn cazul în care PDF-ul exportat are versiunea 1.4 (Acrobat 5) sau mai mare, în documentul rezultat se vor menÈ›ine toate atributele obiectelor din layout-ul original: vectori, texte, transparenÈ›e, culori spot, layer-e etc., iar acest lucru este nu poate fi decât de apreciat.

A doua metodă de obținere a PDF-ului este cea clasică, prin dialogul Print. Și aici există două variante: cea utilizând din lista de imprimante pe cea instalată odată cu Adobe Acrobat și anume Adobe PDF, sau varianta PostScript File în care obținem un document PostScript pe care apoi îl distilăm. Singura diferență între aceste variante este numărul pașilor ce trebuie parcurși până la obținerea PDF-ului, altfel rezultatul este identic (cu condiția configurării corecte a imprimantei virtuale Adobe PDF).

Acum vine întrebarea: care metodă (Export sau Print) să o folosim pentru obÈ›inerea PDF-urilor? Recomandarea venită de la Adobe este utilizarea opÈ›iunii de export. Recomandarea autorului este… oricare! Este o opÈ›iune personală, dar, mare atenÈ›ie: dacă PDF-ul este destinat tipăririi printr-o tehnologie oarecare pot să apară mici chestiuni de compatibilitate. DeÈ™i vizual ambele metode produc acelaÈ™i rezultat, în structura lor PDF-urile rezultate sunt diferite. Cele mai multe RIP-uri sau echipamente care procesează documente PDF în vederea tipăririi acceptă versiunea PDF 1.4 (Acrobat 5) sau chiar mai mare dar nu neapărat suportă toate capabilitățile versiunilor mai recente. ÃŽn cazul în care s-a utilizat metoda exportului, iar rezultatul procesării PDF-ului nu este cel aÈ™teptat atunci soluÈ›ia este obÈ›inerea unui PDF prin opÈ›iunea Print. DiferenÈ›a structurală între PDF-urile produse prin cele două metode este că în cazul printării către un fiÈ™ier PostScript care apoi este distilat (acelaÈ™i lucru are loc È™i la utilizarea imprimantei virtuale Adobe PDF) documentul este aplatizat (flatten) prin rasterizarea efectelor È™i a obiectelor complexe din documentul sursă InDesign. Autorul recomandă utilizarea PostScript© 3 care aduce o bună reproductibilitate în PDF a documentului sursă față de Level 2 care nu acceptă obiecte foarte complexe.

În concluzie, indiferent de cum a fost obținut documentul PDF, verificați rezultatul procesării acestuia mai ales la utilizarea unor obiecte și efecte de complexitate ridicată. Nu este nimic greșit la utilizarea metodei export. Au loc mai puține transformări (InDesign -> PDF, este o metodă rapidă iar rezultatul este perfect. Versiunile moderne ale RIP-urilor (Prinergy, Harlequin > 6 etc.) au intregrat InRIP Flattening și pot procesa aceste PDF-uri fără cusur. Metoda Print & Distill deși are mai multe conversii (InDesign -> PostScript -> PDF), respectiv mai mulți pași consumatori de timp și resurse, produce PDF-uri utilizabile și în RIP-uri mai puțin recente. De asemenea este singura metodă de a produce un PDF dintr-un InDesign Book (colecție de documente InDesign ce fac parte din aceeași lucrare: revistă, carte etc.).

Articol publicat și în revista Print Magazin, nr.4 din 2009.

De-a lungul timpului noi tehnologii au făcut mai facilă pregătirea diverselor documente în vederea tipăririi, dar, ca multe alte lucrui noi, acestea au adus și mai multe sau mai puține bătăi de cap. Fiecare produs nou (fie că e vorba de un produs software fie că e vorba de un echipament fizic) a adus noi facilități, dând frâu liber creativității dar din păcate la fiecare nouă versiune existau și bug-uri sau diverse limitări tehnice în ce privește reproducerea diverselor efecte în tipar.

Sunt convins că veteranii din domeniu își amintesc de situații dificile ca de exemplu franjurarea unor elemente vectoriale sub un bitmap cu transparență, dificultatea reproducerii unor elemente cu culori speciale situate sub obiecte cu transparență, reproducerea în trepte a gradienților, artefacte cauzate de compresia imaginilor, portarea documentelor sau numai a fonturilor de pe o platformă pe alta, probleme cu localizarea fonturilor (diacritice) și multe altele.

Voi încerca enumerarea câtorva dintre aceste situații, majoritatea din trecut, evidențiind workaround-ul de atunci și dacă, în prezent, aceasta mai constituie sau nu o problemă.

Fonturile Postscript sunt cele bune, iar fonturile TrueType sunt rele

Fontul Postscript (Type 1) era constituit din două părÈ›i: Screen font sau Bitmap font utilizată strict la afiÈ™area pe ecran È™i Outline font sau Printer font utilizată la reproducerea pe un dispozitiv capabil de Postscript. Acum circa 10 ani, managerul de fonturi preferat era ATM (Adobe Type Manager) Deluxe. Acesta instala pe platforma Windows È™i suportul pentru fonturi de acest tip în timp ce Mac OS 7-9 suporta nativ aceste fonturi, ATM folosind doar la gruparea È™i activarea/dezactivarea fonturilor. Fontul era concretizat în două fiÈ™iere (*.pfb – fontul de ecran È™i *.pfa – fontul de imprimantă). AbsenÈ›a părÈ›ii de imprimantă aducea cu sine înlocuirea cu Courier, dar acest lucru se putea observa doar la imprimare. Atât timp cât exista particula bitmap a fontului acesta putea fi utilizat pe ecran È™i nimic nu avertiza asupra problemelor de la imprimare. Mai mult, puteau fi folosite doar anumite mărimi ale caracterelor, cele implementate în font.

Fontul TrueType a dorit să elimine toate aceste probleme, utilizând atât pentru afișarea pe ecran cât și pentru imprimare fonturi vectoriale. Tehnologia dezvoltată în comun de Apple și Microsoft avea să fie implementată diferit, însă, pe fiecare platformă. Asta a dus la incompatibilități cross-platform dar în cadrul unei platforme reproductibilitatea rezultatelor era bună. Tehnologia TrueType (în implementarea Microsoft) a fost rapid adoptată și în alte sisteme de operare devenind un standard de facto și a permis ulterior localizarea fonturilor (adăugarea diacriticelor și a altor simboluri specifice fiecărei limbi) în limita a 255 de simboluri (caractere) pe font.

Concluzie: mitul este neconfirmat dar treptat fonturile Type 1 au dispărut din industrie. Rar mai găsești vreun astfel de font pe sistemele actuale. Sistemele de operare moderne suportă tehnologia TrueType toate extensiile sale și urmașa acesteia, OpenType. Ba mai mult Apple preferă începând cu MacOS X (fără a renunța la compatibilitate) fomatul *.ttf față de propria implementare mai veche *.dfont. TrueType și OpenType asigură rezultatul dorit având și avantajul suportului pentru mai multe alfabete naționale.

Utilizarea fonturilor „system” duce la rezultate dezastruoase

Orice sistem de operare include un set minim de fonturi, acestea incluzând în general familiile Arial, Courier, Helvetica, Impact, Lucida, Tahoma, Times (Apple) sau Times New Roman (celelalte sisteme de operare), Trebuchet È™i Verdana. Pot exista confuzii între fonturi cu nume similar (Times – TimesNewRoman). De asemenea, pot apare probleme când pe un sistem se aduc fonturi cu nume identic dar de tehnologii diferite (TrueType È™i OpenType).

Concluzie: mitul este parțial confirmat. O atenție mărită la colectarea fonturilor împreună cu lucrarea și activarea doar a fontului necesar înseamnă obținerea rezultatului dorit. Personal am constatat că se poate utiliza un font OpenType în locul unuia TrueType cu același nume, dar nu și invers. Constatarea este valabilă doar când ambele fonturi folosesc același code-page, compatibilitatea dispărând în cazul fontrilor românizate fără a respecta codificarea standardizată.

Orice font poate fi localizat

Există multe produse software pentru crearea, editarea È™i conversia fonturilor. Pot enumera: FontLab (un produs cross-platform excelent, adus la zi în ce privinÈ›a tehnologiilor fonturilor È™i a standardizării localizării È™i compatibil cu majoritatea arhitecturilor de fonturi) È™i Fontographer (un produs încă bun, dar care nu a mai fost dezvoltat de câțiva ani È™i nu mai este la zi). ÃŽn anii ’90 majoritatea fonturilor includeau doar alfabetul latin standard (code page ISO 8859-1) È™i a apărut necesitatea introducerii în fonturi È™i a simbolurilor specifice fiecărei limbi. DeÈ™i a existat întotdeauna o standardizare (ISO 8859 È™i apoi Unicode) lipsa documentării dar È™i lipsa suportului din partea sistemelor de operare pentru setul extins de caractere a dus la metode neortodoxe de românizare a fonturilor prin înlocuirea unor simboluri mai puÈ›in sau deloc utilizate. De asemenea neimplicarea totală până prin 2006 a Academiei Române în ce priveÈ™te aspectul diacriticelor româneÈ™ti a generat apariÈ›ia a tot felul de variante a acestora.

ÃŽncepând cu sistemele de operare lansate în ultimii doi ani (Windows Vista, Mac OS X 10.5, versiunile recente de Linux) dar È™i în Windows XP cu Eastern Europe Update aplicat suportul pentru limba română este integral. Mai mult, sunt suportate noile caractere Șș È™i Țț (comma below – cu virgulă) față de cele cu sedilă utilizate în trecut.

Concluzie: mitul este un fals pentru că nu putem numi localizare înlocuirea unor caractere cu cele specifice limbii române. De asemenea, utilizarea unor fonturi nestandard aduce după sine funcționarea incoerentă a modulelor de despărțire în silabe din programele moderne de layout.

Formatul EPS este de preferat în locul altora

La începutul erei digitale în tehnoredactare și pregătirea tiparului existau multe limitări tehnice la aplicarea unor efecte considerate azi banale. Una din ele era posibilitatea decupării și afișării doar a unei porțiuni dintr-o imagine raster. Se rezolva prin desenarea unei curbe închise (path) în Photoshop și setarea acesteia ca cliping path. Numai că programele de layout din trecut (QuarkExpress și PageMaker puteau face acest lucru doar dacă imaginea respectivă era în format EPS (Encapsulated PostScript). Adevărul este că acele programe nu făceau nimic, doar copiau codul Postscript din fișierul imaginii EPS (inclusiv conturul de decupare) în output-ul acestora (un document Postscript conținând layout-ul). Toată treaba era făcută defapt de Photoshop și de procesorul final al documentului (RIP sau Acrobat Distiller).

Concluzie: mitul este infirmat. Singurele atuuri reale ale formatului EPS erau, în trecut, prezența elementelor vectoriale, cliping path și posibilitatea de a utiliza culori spot. În orice altă situație formatul EPS aducea dificultatea procesării documentelor prin output-ul consumator de spațiu pe disc, prin compresia JPEG ce putea fi utilizată opțional, prin riscul adus de înlocuirea fonturilor în elementele text conținute sau prin cele două variante în care există formatul, ASCII sau binar. Toate acestea pălesc azi în fața formatelor TIFF (Tagged Image File Format) ce a devenit standard industrial adoptat și de ISO și PSD (PhotoShop Document) extrem de flexibil și de dotat în facilități.

Articol publicat și în revista Print Magazin, nr.3 din 2009.

La propunerea unui prieten (merci Relu) am început o colaborare cu revista Print Magazin în care voi publica o serie de articole prin care voi împărtăși experiența mea din domeniile Desktop Publishing și PrePress. Articolele mele vor fi publicate întâi în edițiile tipărită și on-line, iar după ceva timp vor fi preluate și aici pe blog.

Revista de shopping J’adore s-a retras din Grupul Realitatea – CaÈ›avencu. Nu total, Grupul rămânând cu o mică participaÈ›ie la J’adore (nu cunosc detaliile financiare) dar putem spune că s-au retras.

J’adore este un proiect pornit din Cluj Napoca: o revistă în format mic, de buzunar, oferită gratuit amatorilor (mai exact amatoarelor) de cumpărături în mall-urile patriei. S-a extins apoi È™i în BucureÈ™ti È™i are în plan o extindere pentru încă două – trei ediÈ›ii locale.

Am lucrat pentru J’adore ca È™i pentru celelate titluri ale Diviziei Lifestyle din Grup RC partea de PrePress. DeÈ™i nu le-am arătat vreodată (pentru că mereu erau la limită sau peste deadline) mi-a plăcut să lucrez cu/pentru ei. Erau cei mai simpatici È™i tineri colegi ai mei (da, media de vârstă nu cred că depășeÈ™te 25 de ani).

Le doresc baftă și la multe apariții și ediții de acum înainte.