Să-mi exercit rolul de naș?
Problema mea e următoarea: primul meu finuț, un băiețel minunat, cuminte, silitor, atent, de ajutor prin casă, rugby, înot, limbi străine etc., la nici 10 ani este târât (zic, eu) de părinți, cu autocarul, noaptea până la Iași, la Praznicul Sfintei Parascheva. Ajung acolo noaptea pe la 3, stau în ploaie și frig până pe la 16.00, deci vreo 13 ore, până termină ce au de făcut. Apoi, țuști la autocar, înapoi spre București, că deh, mâine e luni, mergem la școală. Sunt eu defect sau mi se pare că în spiritul credinței copilul acela a fost obligat să facă față unor încercări la care un copil nu trebuie supus? Adică după un drum incomod cu autocarul să stai în picioare 13 ore în ploaie și frig și apoi să te întorci acasă tot cu autocarul? Credința și educația întru-ceea-ce-crezi sunt una, dar habotnicia și îndoctrinarea forțată sunt alta. Nu spun că copilul nu trebuie educat în spirit religios dar mie mi se pare pelerinajul ăsta este un abuz din partea părinților. Consider că juniorul nu e încă la vârsta la care să decidă singur dacă să se supună canoanelor (prea)ortodoxe.
Ce mă macină pe mine acum este dacă ar trebui să-mi exercit rolul de naș exprimându-mi dezacordul în legătură cu ce s-a întâmplat. Nu vreau mai mult, nu vreau să-i oblig la ceva ci doar să-i fac să înțeleagă că nu-s de acord cu ce s-a întâmplat. E foarte adevărat că nu m-am amestecat niciodată în viața lor și că (din păcate) îi sunt naș doar pentru că l-am botezat.