De-a lungul timpului noi tehnologii au făcut mai facilă pregătirea diverselor documente în vederea tipăririi, dar, ca multe alte lucrui noi, acestea au adus și mai multe sau mai puține bătăi de cap. Fiecare produs nou (fie că e vorba de un produs software fie că e vorba de un echipament fizic) a adus noi facilități, dând frâu liber creativității dar din păcate la fiecare nouă versiune existau și bug-uri sau diverse limitări tehnice în ce privește reproducerea diverselor efecte în tipar.

Sunt convins că veteranii din domeniu își amintesc de situații dificile ca de exemplu franjurarea unor elemente vectoriale sub un bitmap cu transparență, dificultatea reproducerii unor elemente cu culori speciale situate sub obiecte cu transparență, reproducerea în trepte a gradienților, artefacte cauzate de compresia imaginilor, portarea documentelor sau numai a fonturilor de pe o platformă pe alta, probleme cu localizarea fonturilor (diacritice) și multe altele.

Voi încerca enumerarea câtorva dintre aceste situații, majoritatea din trecut, evidențiind workaround-ul de atunci și dacă, în prezent, aceasta mai constituie sau nu o problemă.

Fonturile Postscript sunt cele bune, iar fonturile TrueType sunt rele

Fontul Postscript (Type 1) era constituit din două părți: Screen font sau Bitmap font utilizată strict la afișarea pe ecran și Outline font sau Printer font utilizată la reproducerea pe un dispozitiv capabil de Postscript. Acum circa 10 ani, managerul de fonturi preferat era ATM (Adobe Type Manager) Deluxe. Acesta instala pe platforma Windows și suportul pentru fonturi de acest tip în timp ce Mac OS 7-9 suporta nativ aceste fonturi, ATM folosind doar la gruparea și activarea/dezactivarea fonturilor. Fontul era concretizat în două fișiere (*.pfb – fontul de ecran și *.pfa – fontul de imprimantă). Absența părții de imprimantă aducea cu sine înlocuirea cu Courier, dar acest lucru se putea observa doar la imprimare. Atât timp cât exista particula bitmap a fontului acesta putea fi utilizat pe ecran și nimic nu avertiza asupra problemelor de la imprimare. Mai mult, puteau fi folosite doar anumite mărimi ale caracterelor, cele implementate în font.

Fontul TrueType a dorit să elimine toate aceste probleme, utilizând atât pentru afișarea pe ecran cât și pentru imprimare fonturi vectoriale. Tehnologia dezvoltată în comun de Apple și Microsoft avea să fie implementată diferit, însă, pe fiecare platformă. Asta a dus la incompatibilități cross-platform dar în cadrul unei platforme reproductibilitatea rezultatelor era bună. Tehnologia TrueType (în implementarea Microsoft) a fost rapid adoptată și în alte sisteme de operare devenind un standard de facto și a permis ulterior localizarea fonturilor (adăugarea diacriticelor și a altor simboluri specifice fiecărei limbi) în limita a 255 de simboluri (caractere) pe font.

Concluzie: mitul este neconfirmat dar treptat fonturile Type 1 au dispărut din industrie. Rar mai găsești vreun astfel de font pe sistemele actuale. Sistemele de operare moderne suportă tehnologia TrueType toate extensiile sale și urmașa acesteia, OpenType. Ba mai mult Apple preferă începând cu MacOS X (fără a renunța la compatibilitate) fomatul *.ttf față de propria implementare mai veche *.dfont. TrueType și OpenType asigură rezultatul dorit având și avantajul suportului pentru mai multe alfabete naționale.

Utilizarea fonturilor „system” duce la rezultate dezastruoase

Orice sistem de operare include un set minim de fonturi, acestea incluzând în general familiile Arial, Courier, Helvetica, Impact, Lucida, Tahoma, Times (Apple) sau Times New Roman (celelalte sisteme de operare), Trebuchet și Verdana. Pot exista confuzii între fonturi cu nume similar (Times – TimesNewRoman). De asemenea, pot apare probleme când pe un sistem se aduc fonturi cu nume identic dar de tehnologii diferite (TrueType și OpenType).

Concluzie: mitul este parțial confirmat. O atenție mărită la colectarea fonturilor împreună cu lucrarea și activarea doar a fontului necesar înseamnă obținerea rezultatului dorit. Personal am constatat că se poate utiliza un font OpenType în locul unuia TrueType cu același nume, dar nu și invers. Constatarea este valabilă doar când ambele fonturi folosesc același code-page, compatibilitatea dispărând în cazul fontrilor românizate fără a respecta codificarea standardizată.

Orice font poate fi localizat

Există multe produse software pentru crearea, editarea și conversia fonturilor. Pot enumera: FontLab (un produs cross-platform excelent, adus la zi în ce privința tehnologiilor fonturilor și a standardizării localizării și compatibil cu majoritatea arhitecturilor de fonturi) și Fontographer (un produs încă bun, dar care nu a mai fost dezvoltat de câțiva ani și nu mai este la zi). În anii ’90 majoritatea fonturilor includeau doar alfabetul latin standard (code page ISO 8859-1) și a apărut necesitatea introducerii în fonturi și a simbolurilor specifice fiecărei limbi. Deși a existat întotdeauna o standardizare (ISO 8859 și apoi Unicode) lipsa documentării dar și lipsa suportului din partea sistemelor de operare pentru setul extins de caractere a dus la metode neortodoxe de românizare a fonturilor prin înlocuirea unor simboluri mai puțin sau deloc utilizate. De asemenea neimplicarea totală până prin 2006 a Academiei Române în ce privește aspectul diacriticelor românești a generat apariția a tot felul de variante a acestora.

Începând cu sistemele de operare lansate în ultimii doi ani (Windows Vista, Mac OS X 10.5, versiunile recente de Linux) dar și în Windows XP cu Eastern Europe Update aplicat suportul pentru limba română este integral. Mai mult, sunt suportate noile caractere Șș și Țț (comma below – cu virgulă) față de cele cu sedilă utilizate în trecut.

Concluzie: mitul este un fals pentru că nu putem numi localizare înlocuirea unor caractere cu cele specifice limbii române. De asemenea, utilizarea unor fonturi nestandard aduce după sine funcționarea incoerentă a modulelor de despărțire în silabe din programele moderne de layout.

Formatul EPS este de preferat în locul altora

La începutul erei digitale în tehnoredactare și pregătirea tiparului existau multe limitări tehnice la aplicarea unor efecte considerate azi banale. Una din ele era posibilitatea decupării și afișării doar a unei porțiuni dintr-o imagine raster. Se rezolva prin desenarea unei curbe închise (path) în Photoshop și setarea acesteia ca cliping path. Numai că programele de layout din trecut (QuarkExpress și PageMaker puteau face acest lucru doar dacă imaginea respectivă era în format EPS (Encapsulated PostScript). Adevărul este că acele programe nu făceau nimic, doar copiau codul Postscript din fișierul imaginii EPS (inclusiv conturul de decupare) în output-ul acestora (un document Postscript conținând layout-ul). Toată treaba era făcută defapt de Photoshop și de procesorul final al documentului (RIP sau Acrobat Distiller).

Concluzie: mitul este infirmat. Singurele atuuri reale ale formatului EPS erau, în trecut, prezența elementelor vectoriale, cliping path și posibilitatea de a utiliza culori spot. În orice altă situație formatul EPS aducea dificultatea procesării documentelor prin output-ul consumator de spațiu pe disc, prin compresia JPEG ce putea fi utilizată opțional, prin riscul adus de înlocuirea fonturilor în elementele text conținute sau prin cele două variante în care există formatul, ASCII sau binar. Toate acestea pălesc azi în fața formatelor TIFF (Tagged Image File Format) ce a devenit standard industrial adoptat și de ISO și PSD (PhotoShop Document) extrem de flexibil și de dotat în facilități.

Articol publicat și în revista Print Magazin, nr.3 din 2009.